Fiecare roman al lui Cornel George Popa poate deveni unbest-seller. Cele publicate până acum – Dobitocul de ţânţar, 1996, Nesimţitul, 1997, Cum pot fi cucerite femeile, 2005 etc. – au şi devenit, dar succesul lor s-a stins repede, în absenţa unei susţineri din partea criticii literare.

Cornel George Popa scrie mai bine decât unii prozatori care iau premii literare, sunt traduşi în străinătate şi apar în emisiuni TV. Dar el este un solitar, lipsit de talent în cultivarea relaţiilor sociale. Pare dezinvolt, însă, când trebuie să ceară ceva, spune câteva fraze evazive, roşeşte şi renunţă.

În momentul de faţă are trei romane scrise, dar încă nepublicate, de o valoare cu totul ieşită din comun: Eu, chelnerul, Salonul de masaj şi Ura. Subiectele lor sunt senzaţionale, însă nu este vorba de un senzaţionalism ieftin, ci de o predilecţie a autorului pentru literatura practicată ca un „sport extrem”. Experimentat gazetar şi, în acelaşi timp, regizor de teatru, el are simţul situaţiilor spectaculoase, pe care le exploatează cu o siguranţă de profesionist.

Personajul principal din Eu, chelnerul – care are şi rolul de narator – este un bărbat care face amor pe bani. Nu se consideră un „gigolo” – categorie pe care o detestă:

„Azi am văzut cu ochii mei cum arată un gigolo. L-am mirosit de când a trecut pe lîngă mine. Plus că şi duhnea a parfumuri, geluri, fixative şi creme de la o poştă. Îţi muta nasul. Avea părul pieptănat în ţepi zburliţi, cu marginile blonde, şi-şi turnase deasupra ca la vreun kilogram de gel.

Înalt şi destul de sportiv ca aspect, mergea dând din fund şi mişcându-şi ostentativ umerii. Purta blugi şi o haină la modă, adică una mică, îngustă şi strâmtă, cu o cravată subţire la gât şi mânecile cămăşii ieşite mult în afară.”

Om de bun-gust, personajul lui Cornel George Popa nu se împopoţonează în acest fel; îşi face mes