Când am deschis ochii în această dimineaţă, primul lucru la care m-am gândit a fost că nu există iubire.
Mă întrebam singură, printre zeci de gânduri care-mi treceau prin minte, dacă iubirea adevărată, iubirea pură, despre care am citit de atâtea ori în cărţi, este ceva care, într-adevăr, există. Mai apoi îmi spuneam tot eu, certându-mă în gând pentru că îmi puneam asemenea întrebări, că dragostea există, însă e formată din mici fragmente, pe care, dacă ai norocul să le simţi şi să le prinzi din zbor, le poţi fructifica mai târziu, le aduni şi le coşi, ca la final, după o viaţă întreagă, să poţi spune că ai iubit. Puţin aici, puţin mai încolo, ca o adunare matematică şi rece, de zâmbete şi de atingeri.
Deşi am 25 de ani şi sunt la vârsta la care ar trebui să am lumea la picioare, sunt un om obosit. Am încercat, de când mă ştiu, să iubesc calculat, crezând că dacă adun provizii de dragoste, voi ajunge să fiu un om împlinit.
Am iubit prima dată când aveam 15 ani, un băiat pe nume Radu Andrei. Era coleg de bancă cu mine şi ne petreceam mare parte din zi împreună. A fost o iubire de copii, fulgerătoare şi pasională, cu nopţi petrecute prin jurul şcolii, cu bileţele şi scrisori aruncate de la fereastră şi cu plimbări prelungi şi romantice prin ploaie. La terminarea liceului, cu suspine şi promisiuni de iubire eternă şi fidelitate supremă, el a fost nevoit să se mute din oraş cu părinţii. A plecat, atunci, fiecare pe drumul lui, la facultăţi diferite, în oraşe diferite, convinşi fiind amandoi, la vremea aceea, că suntem două suflete pereche, care vor sfârşi, până la urmă, tot împreună.
La câteva luni de la începerea facultăţii, Radu s-a întors în oraş şi a încercat să ia legătura cu mine. Tot entuziasmul lui s-a lovit însă de răceala cu care am primit vestea întoarcerii lui. Mi se părea că nu mai are sens, că o relaţie la distanţă nu a
