Despre un primitiv: „…rămâne aşezat timp de ore, pur şi simplu acolo, într-o inerţie totală; dacă-l întrebi la ce se gândeşte, este ofensat, căci în ochii lui a gândi este privilegiul nebunilor! Deci n-ai de ce să presupui că se agită vreo gândire în el.” Mă cam recunosc.
Cred că, fără să mă duc până în India, am să devin ceea ce Mircea Eliade ar fi vrut să fie şi a cam pretins că a şi fost. Un iluminat, un preafericit, un – eu, nu el – idiot. Privesc peretele din faţă cu nesaţ.
Am observat de mult (îl avea şi tata) pe faţa multor bătrâni, numai bărbaţi, un surâs permanent care pare nătâng, dar e numai sfios. Parcă şi-ar cere iertare că mai trăiesc.
O decizie înţeleaptă a lui Jung: e potrivit să numeşti Dumnezeu unele aspecte ale experienţei interioare, cu condiţia de a nu pretinde că ştii ce înseamnă Dumnezeu.
Mă regăsesc în Pamuk: „…faptul că relaţia mea cu El a rămas la nivelul unei temeri difuze şi al unei tratări superficiale care, din prudenţă, nu răscolea prea mult acest subiect, se datora şi împrejurării că nimeni nu mă instruia, acasă, în această privinţă. Poate şi pentru că nimeni nu ştia nimic care să-mi servească drept învăţătură: (…) nu i-am văzut niciodată pe cei din familia mea să-şi facă rugăciunea, să ţină post ori să îngaime vreo rugăciune. Din acest punct de vedere, membrii familiei noastre se îndepărtaseră simţitor de religie, dar convieţuiau cu ea…” Mă regăsesc până la un punct. Acea temere difuză şi, prin urmare, nici acea prudenţă, nu le simt. Deci, nici această socoteală nu mi-am făcut-o: „Socoteam, cu o parte a minţii, că dacă Dumnezeu ştia tot, aşa cum se spunea, deşi eu nu puteam crede în El aşa cum mi-aş fi dorit, era nespus de ager la minte şi avea să mă ierte, dându-şi seama de ce nu puteam crede în El cu niciun chip.” Rămân la regretul de a nu putea crede, numai la atât.
C
