În opera de o diversitate fără seamăn în cultura română contemporană a lui Petru Creţia se înscrie şi traducerea şi comentarea a cinci cărţi din Biblie, reeditate relativ recent1.

Înainte de a trece la consideraţiile privind comentariile lui Petru Creţia (nu mă voi ocupa de traduceri), cîteva cuvinte despre spiritul în care au fost ele concepute.

Petru Creţia înfăţişează personajele din Biblie într-o manieră empatică, în aşa fel încît să-i simţim apropiaţi, să-i înţelegem în umanitatea lor.

Putem înţelege mai bine spiritul în care au fost interpretate de Petru Creţia personajele biblice dacă ţinem seama de definiţia pe care cărturarul a dat-o exotismului. Nu evocarea unor lumi îndepărtate în spaţiu şi timp este, după Creţia, exotismul, ci spiritul în care ele sunt gândite. Nu aparţin exotismului aceia „pentru care interesant e omul în universalitatea sa (şi) peisajele şi obiceiurile de departe... sunt doar un fel de a afirma interioritatea generică a dramei umane”2, unitatea umanităţii. În interpretarea lui Creţia, Ruth sau Iona sunt tot atît de puţin „exotici” ca şi Ahile (din volumul lui Creţia Catedrala de lumini, 1997) sau personajele din Banchetul lui Platon, tradus şi comentat de Petru Creţia.

Devine evident că pentru clasicistul Petru Creţia, lumea evreilor din timpurile biblice este şi ea o formă a antichităţii „clasice”, de aceea s-a şi întors către ea. În interpretarea fiecărei cărţi din Biblie Petru Creţia introduce elemente inedite faţă de interpretările tradiţionale, intrate în conştiinţa publică ca nişte clişee.

De exemplu, toată lumea, sau mai toată lumea a auzit formula „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”. Interpretarea Ecleziastului de către Petru Creţia răstoarnă ideea că această formulă ar reprezenta esenţa cărţii din Biblie. El pune accentul pe cu totul alt aspect al textului: dacă viaţa conside