Alexandru Muşina, Nepotul lui Dracula,

Braşov, Editura Aula, 2012, 432 pag.

Dintre calităţile lui Alexandru Muşina, una singură n-a fost remarcată de nimeni: detaşarea. Probabil şi pentru că autorul n-a afectat-o niciodată. Aşa se face că, astăzi, Muşina trece în ochii multora drept un spirit mai degrabă cârcotaş şi clevetitor, adeseori revanşard, uşor sociopat şi, în tot cazul, foarte incomod.

O asemenea încadrare nici nu e, la drept vorbind, complet lipsită de temeiuri. Oricine ar putea-o motiva prin pasaje extrase la întâmplare din Scrisorile unui fazan (2006) sau Scrisorile unui geniu balnear (2007). Numai că, tot din aceste două cărţi (ca să rămân numai la ele şi să nu adaug în listă altele, mai elocvente) şi tot prin aceeaşi metodă, se poate deduce, la fel de bine, şi contrariul. De fapt, rechizitoriile lui Alexandru Muşina nu sunt acelea ale unei personalităţi lezate. (De unde şi amănuntul că, oricât de intransigent formulate, ele nu alunecă în pamflet.) Nemulţumirile lui au, de fiecare dată, un nucleu abstract. Ele atacă strict modul deficitar în care funcţionează lumea literară românească. Iar dacă se prevalează de registrul anecdotic e pentru că altminteri ar risca să nu fie luat în seamă. (Cum i s-a întâmplat cu o carte cu totul extraordinară, Paradigma poeziei moderne, eseu teoretic despre care s-a vorbit injust de puţin.) Din păcate, chiar şi aşa, luat în seamă, Muşina e de obicei greşit înţeles în intenţiile lui şi tratat, cu o anume simpatie totuşi, drept un umoral. Ceea ce categoric nu e.

Citit în modul acesta meschin, romanul Nepotul lui Dracula ar putea fi luat drept o satiră usturătoare a mediului universitar braşovean. (Filologic în primul rând.) E adevărat că tentaţia detectivistică a identificării modelelor dindărătul personajelor există, iar avertismentul autorului (conform căruia cele câteva