Cele mai multe mărturii privitoare la preferinţele culinare ale lui Caragiale le avem din epoca berlineză, întrucît numai atunci îşi exprima dorinţele în scris, sub formă epistolară. Din perioadele anterioare trebuie să ne limităm la amintirile contemporanilor şi la gusturile şi obiceiurile culinare ale unui personaj numit (nenea) Iancu. (Cineva îşi amintea de exemplu că, atunci cînd locuia în Bucureşti pe strada Polonă, în casa familiei Caragiale era nelipsit tortul de castane. Poate că celorlalţi membri ai familiei le plăcea tortul de castane, nenea Iancu însă nu era deloc consumator de prăjituri, de „cofeturi“, deserturile lui, rare, fiind întotdeauna alcătuite din fructe.) Odată extras dintr-un Levant degradat, „din mocirla putridă care se numeşte publicitatea actuală românească“ (cum notează într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu din 18/ 31 decembrie 1906), aşezat într-un mediu de burghezie bine orînduită, dar fără imaginaţie şi fără haz, Caragiale se afirmă, precum la începuturi, arvanit (albanez), idriot, adică locuitor al insulei greceşti Idros, populată mai ales de albanezi. Se reîntoarce la identitatea originară, greco-turco-albaneză, punînd oarecum în paranteză (dar nu complet) episodul românesc, se construieşte ca reprezentant al unui Levant istoric şi imaginal pe care îl reconstituie în scris, re-scriind poveşti orientale, şi pe care încearcă să-l reinstituie nostalgic prin propriul mod de viaţă. Se fotografiază la Berlin în costum de arnăut, cu respectivul fes, sub portretul tatălui, şezînd pe podea cu picioarele încrucişate în stilul oriental („turceşte“; în sukhasana), utilizat de mii de ani pentru odihnă, mîncare, taclale, înainte ca invenţiile occidentale, scaunul şi furculiţa, să fi bulversat o civilizaţie cu alte ritmuri. Dar şade „turceşte“ avînd foarte aproape în spate o bibliotecă în care se văd cărţi grele, nu broşuri. O serie de tom