Locul gol de pe prispă
Îmi plac bătrânii simpli şi tăcuţi. Îmi place să le stau în preajmă, să le simt hainele mirosind a iarnă, a mere coapte şi a gutui ţinute pe dulap. Îmi place să-i ascult şi să le admir mâinile sătule de atâta muncă - mâini blajine; mâini de sfinţi. Nu mă mai satur să-i privesc, gândind că, fără ei, lumea ar fi de două ori mai mică şi mai săracă. Nu mă mai satur să le dau bineţe, să le intru în casă, să mă aşez pe laviţă şi să aştept. Lângă ei, orice aşteptare e cu folos. Chiar şi tăcerea lor spune ceva - o tăcere din care poate ieşi, la un moment dat, o vorbă în stare să despice lumea; să o clatine din temelii.
Nu sunt nici mulţi, nici puţini. Sunt doar aleşi, ca înţelepţii de pe vârful Athonului, care nu se cunosc între ei şi nu schimbă niciodată mistica cifrei de 7, aşteptând doar ca, atunci când moare unul, imediat să îi ia locul altcineva. Degeaba căutăm un cuvânt care să li se potrivească. Bătrânii nu sunt nicicum. Stau în cămăruţa lor mereu curată, privesc pe fereastră şi cugetă. Stau şi aşteaptă să mergem după ei, să-i căutăm şi, la nevoie, să le cerem sfatul, aşa cum a făcut părintele Cleopa cu avva Paisie Olaru, înainte de a accepta greaua povară a stăreţiei, iar bătrânul a răspuns înţelept, cu o simplitate de început de lume: "Dragul tatei, să fii ca şi cum n-ai da şi ca şi cum n-ai lua! Nu te bucura când te-or pune şi nu te supăra când te-or scoate ! Fă ascultare şi lasă-te întru toate în voia lui Dumnezeu, că o să fie bine!''.
Bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri. Bătrânii sunt nişte oameni schimbaţi. Îşi schimbă felul şi adâncimea gândului, aşa cum îşi schimbă mersul, hrana şi privirea, devenind tot mai eterici, mai spirituali. La un moment dat, ca luaţi de o pală de vânt, dispar. Trăiesc lângă noi, dar nu-i mai vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem răbdare să aflăm ce vor să spună. Le simţim cu adevăra
