aşa mi s-a spus,

astfel de subtilităţi mi s-au inculcat

şi chiar acum în cască mi se insuflă –

sunt inofensiv şi, mai ales, nu rataţi savurosul

„benign” – aşa se zvoneşte dinspre culise.

nu vă temeţi, iubiţilor, eu nu vă mai pot face niciun rău,

însă pentru asta vă rog şi chiar vă impun să nu aşteptaţi din partea-mi

fapte bune, izvorâte din preaplinul inimii la adresa d-voastră,

gata, aţi fost supuşi procesului surmenajului de către cei dinaintea

mea, eu am ajuns prea târziu ca să mai pot face ceva,

măcar ştiu că nu vorbesc singur,

ştiu că pluşurile scaunelor v-au deja înghiţit de când tot ascultaţi

ca proştii şi nu opriţi caraghioslâcul căci vă limitaţi la a fi

doar presimţiţi, revoluţia domnilor, asta-i soluţia,

sculaţi-vă din pluşatele morminte ca soarele deasupra

statuiei libertăţii, curmaţi vâna benignului,

să vă văd care vi-i putirinţa, împăraţi prostiţi ai pământului,

împreună vom ajunge pe culmi nebănuite,

nestrăbătute de fiorul cuvântului,

nici nu ştiţi cum tremură-n linişte perdeaua

într-o zi de vară, nici nu ştiţi cum vibrează-n trilul mierloiului

toată fiinţa, toată şandramaua de dincolo de perdea

şi, pentru asta, aţi merita, nerecunoscătorilor, aţi merita

cu vârf şi îndesat ghilotina zilnică de care retezate s-au lăsat

toate trupurile stelelor –

unde sunt, Doamne, picioarele stelelor,

revoluţia miliardelor de ghilotine ne-mproaşcă cu

sângele orbitor şi cald al stelelor,

după cum vedeţi, pe culmi nebănuite ajuns-am,

aşa precum promisu-v-am,

căci picioarele stelelor în noi au crescut,

aici e lumină, aici e sânge închegat,

steaua singurătăţii demult a plecat

şi-n urmă-i o băltoacă de sânge-a lăsat,

mă scald aici, simt bliţuri pândindu-mă din tufişuri,