Istanbul. Amintirile şi oraşul (Polirom 2011), cartea lui Orhan Pamuk, laureat Nobel în 2006, încearcă să facă din melancolie un adevărat brand al oraşului Istanbul şi, prin contagiune, al întregii Turcii. Sîntem în faţa unui caz de atavism, a unui expansionism sublimat apărut la un urmaş al unui fost neam de cuceritori? Frustraţi în seculara lor dorinţă de stăpînire a Europei, să fi cedat turcii moderni tentaţiei de a-şi redirecţiona ambiţiile spre marile ei sentimente? Nemîngîiaţi de pierderea Europei, să încerce acum, cu disperare, să-i culeagă melancolia, să o asimileze, să o turcească? Orhan Pamuk vrea să ne convingă că melancolia despre care vorbeşte este o cu totul altă melancolie decît cea cunoscută de europeni. Drept pentru care o şi numeşte cu un cuvînt turcesc, de origine arabă: hüzün (arabă: huzun) Capitolul X al cărţii, „Huzun – melankoli – tristesse“, cel asupra căruia mă voi opri, reprezintă partea teoretică cea mai condensată a acestei cărţi, care este un demers de filozofia culturii travestit sub aparenţa literaturii memorialistice. Prin ce ar fi diferit hüzün de melancolie (melankoli)? Hüzün nu se referă, precum melancolia, la un sentiment individual, ci la unul colectiv: „Nu ne referim acum la melancolia pe care o încearcă o singură persoană, ci la sentimentul acela întunecat – hüzün – pe care-l trăiesc şi împărtăşesc milioane de oameni. Încerc să vorbesc astăzi despre hüzün-ul Istanbulului, al unui întreg oraş“ (p. 118). Cum poate o colectivitate de oameni să trăiască acelaşi sentiment? Explicaţia pe care o formulează Pamuk aminteşte de morfologia culturii: peisajul unui loc determină sentimentul specific al unei culturi. Autorul preferă însă să-i invoce pe romantici în sprijinul acestei idei. Sarcina de a cuprinde conţinutul melancoliei specifice peisajului istanbulez este cum nu se poate mai dificilă pentru un romancier, exersat şi