Existenţa lui Naghib Mahfuz (1911-2006) se suprapune, în linii mari, cu evoluţia adesea sinuoasă spre modernitate a Egiptului însuşi. Născut în vechiul cartier Gamaliya din Cairo, într-o familie musulmană, scriitorul va fi, pe rînd, martor al celor din urmă zile ale colonialismului britanic (dar şi ale influenţei otomane), al monarhiei, aşa cum a fost ea reprezentată de Regele Fuad şi de succesorul acestuia, Faruk, precum şi al instaurării Republicii, după Revoluţia Egipteană din 1952. Implicat mereu în evenimentele care au marcat destinul ţării sale, Mahfuz a luat poziţie faţă de criza Canalului Suez sau faţă de acordurile de la Camp David din 1978, văzînd spre sfîrşitul vieţii cum fundamentalismul islamic începea să devină din ce în ce mai evident în zona arabă, regimul autoritar al lui Hosni Mubarak nefăcînd altceva decît să favorizeze astfel de manifestări. Beneficiind şi de prestigiul pe care i-l conferă decernarea, în 1988, a Premiului Nobel pentru Literatură – este, în paranteză fie spus, cel dintîi autor arab care primeşte această importantă distincţie –, Naghib Mahfuz (în ciuda retragerii aproape totale din viaţa publică după atentatul căruia îi cade victimă în 1994 şi care are grave urmări asupra sănătăţii sale) rămîne nu doar unul dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii arabe ori ai aşa-zisei Lumi a Treia, ci şi un prozator de a cărui operă nu se poate face abstracţie atunci cînd se vorbeşte despre evoluţia structurilor romaneşti ale secolului al XX-lea.

Principala sursă de inspiraţie a lui Mahfuz este istoria Egiptului, atît cea veche, cît şi cea a epocii contemporane autorului. Deloc întîmplător, cu toate că faima sa în Occident este legată de Trilogia din Cairo, care apare între 1956 şi 1957, primele trei romane pe care le publică (în perioada 1939-1944) aduc în prim-plan Egiptul antic. În aceste creaţii (Înţelepciunea lui Khufu