În drum spre spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D’ale noastre, mă gândeam că umorul fin care transpare adesea din partiturile lui coregrafice va face casă bună cu Caragiale.

După ce a început spectacolul şi am văzut cât de adecvat şi consistent este conceput, mi-am zis, Doamne, dacă ar putea să continue în acelaşi ton şi ritm, până la sfârşit!

Şi până la ultima secvenţă spectacolul s-a păstrat la aceleaşi nivel valoric, ba încă în unele secvenţe cu asupra de măsură. D’ale noastre este cel mai bun spectacol al lui Gigi Căciuleanu, dintre cele văzute de noi până acum, şi unul dintre cele mai valoroase spectacole coregrafice create pe o scenă românească în ultimii ani. Şi dacă mai adăugăm şi faptul că este integral inspirat din cultura română, respectiv din Caragiale, avem încă un motiv să ne bucurăm. Totodată, bucuria constă şi în faptul că acest transfer al lumii lui Caragiale în arta dansului s-a făcut cu o deosebită inteligenţă, pe toate planurile: coregrafic, regizoral, scenografic şi interpretativ. Nu este vorba, nici pe departe, de o pastişă. În scenă se dansează intens, dăruit, inspirat, iar Caragiale pluteşte printre dansatori, doar ca o boare transparentă, din când în când mai apăsat vizibilă, ajutat în egală măsură de coregrafie şi de costum. Dar, atât la început cât şi la sfârşit, precum şi de multe ori în cursul spectacolului, coregrafia şi costumul sunt valabile pentru speţa umană la modul general şi nu pentru un personaj şi un moment anume. În acest sens, declaraţiile din programul de sală sunt limpede vizibile pe scenă. Căci, din primul moment, Gigi Căciuleanu nu a vrut doar să creioneze o culoare locală – deşi şi aceasta i-a reuşit din plin – ci, aşa cum declară, şi-a propus să exploreze „Nu numai cele româneşti ci, în general, cele deale noastre: omeneşti”. Şi iată că acest Caragiale conceput coregrafic, pornit de la noi, atinge un