Niciodată n-a fost discursul public românesc mai crâncen decât în acest început de vară 2012. Pe ecranele televizorului se perindă, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, comentatori care fac atât de mult zgomot când vorbesc, încât nu se înţelege ce spun decât când ridicolul spuselor lor depăşeşte cu câţiva biţi zgomotul de fond.

Ca să nu mă îmbolnăvesc de nervi, din cauza zgomotului şi furiei actuale, mă refugiez, din nou, în amintiri despre care nu ştiu dacă nu cumva le-am mai povestit, asumându-mi riscul la modă de a mă (auto)plagia.

Cu siguranţă am mai făcut remarca banală că, numai privite după ani şi decenii, întâmplări oarecare din viaţă se dovedesc a fi fost răscruci importante şi care ne-au obligat la opţiuni pline de cele mai nebănuite consecinţe pentru destinul nostru. Nu mai ţin minte însă dacă am exemplificat în vreun fel remarca. O s-o fac acum.

E vorba de examenul de literatură română contemporană pe care l-am dat în februarie 1962 cu cel care ne predase cursul de la anul V, George Ivaşcu. N-am să repet ce am scris de atâtea ori despre omul căruia îi datorez cariera de critic literar. Am să mă refer la o împrejurare aparent minoră din timpul examenului, pe care am relatat-o în amintirile mele, dar pe care simt acum nevoia s-o comentez pe îndelete. Pe vremea aceea, examenele se compuneau dintr-o probă scrisă şi una orală, a doua putând deveni facultativă dacă profesorul socotea că studentul a făcut o teză convingătoare pentru cunoştinţele lui în materie, excepţie care survenea totuşi extrem de rar. Ivaşcu ne-a propus la scris o temă foarte dificilă: o prezentare generală a poeziei române de după 1944. (N-am uitat până în ziua de azi astfel de teme de examen cu care generaţia mea a avut de-a face şi nu găsesc în mine nici o brumă de înţelegere pentru elevii şi studenţii actuali care se plâng de greutatea subiectelor.