La doar câţiva kilometri de Sibiul cel, poate, prea ostentativ european, în Răşinari, pe o străduţă care în prima ei parte taie în două cimitirul, urcând molcom printre locurile de veci, pentru ca ajunsă în vârful dealului să revină la normalul locului, adică străjuită pe o parte şi pe cealaltă de ziduri şi porţi înalte, într-a treia căsuţă pe stânga, cum urci dinspre Biserica Nouă, vieţuieşte sora Viorica, ucenică spirituală şi într-ale picturii bisericeşti a părintelui Arsenie Boca.

Sora Viorica a mers la Prislop urmându-şi o soră mai mare. În 1959, când a venit Decretul 410 privind "reforma monahală", avea doar 19 ani şi nu trecuse de noviciat. A fost alungată din sfântul locaş cu câţiva lei în buzunar pentru a-şi cumpăra haine lumeşti. S-a întors în Răşinariul natal, unde s-a stabilit, împreună cu alte câteva surori întru Hristos, în casa bunicii şi a părinţilor. Părintele Arsenie le îndemnase să caute să rămână împreună, pentru a păstra pe cât se poate viaţa de obşte. "Măi - le spusese -, important e cum trăieşti, nu dacă eşti sau nu în mănăstire."

De atunci sora Viorica trăieşte în lume, dar după rânduiala monahală. La cei 75 de ani câţi are acum, munceşte, se roagă, învaţă copiii să picteze icoane şi, din când în când, numai zâmbet şi iubire, primeşte dreptcredincioşii care-i trec pragul ca să o asculte depănând amintiri, povestind despre părintele Arsenie şi vorbind despre pictura bisericească.

Pe noi, recomandaţi de părintele Avram de la Biserica Veche, ne-a primit, la ceas de seară, în casa de jos, aflată pe aceeaşi uliţă, unde aştepta căpriţele. Sora Viorica are două căpriţe şi o ieduţă mărişoară, o hoaţă care încă mai suge, furând lapte de la maică-sa. După ce le-a aşteptat la poartă, le-a mângâiat, le-a întrebat de sănătate şi s-a bucurat de venirea lor cu tot sufletul ei de copil, sora Viorica a muls căpriţele într-un bidonaş de plas