Pe vremuri, când nu puteam avea proba contrară, credeam despre noi, românii, că suntem repetenți la morală, dar stăm onorabil la deșteptăciune. Anii din urmă m-au vindecat în bună parte de iluzia asta. Una din marile mele surprize a fost să-l văd pe generalul Pleșiță într-un interviu. Bănuiam că în personajul acela faimos, tartorul care-i făcea pe toți să tremure, omul cu care Nicolae Breban purta discuții persuasiv-subtile, se ascundea o eminență cenușie, un fel de șahist care vede cu douăzeci de mutări înainte. Aiurea! Nu era decât un plutonier-major, un Moș Teacă pălăvrăgind ca la berărie, debitând platitudini colosale, umflat de importanța pe care, acum, nu și-o mai putea atribui decât el însuși.
Figura derizorie a generalului Pleșiță mi-a tot venit în minte urmărind mișcările USL din ultima vreme. Întâi a ieșit la rampă dl Ponta: un pionier șef de detașament, premiant an de an prin influențe politice și cadouri bine țintite, zâmbind șmecherește, încântat de sine că poate copia fără intervenția tovarășei învățătoare, mândru că i se pune pe cap o coroniță pentru a gâdila orgoliul unei familii de parveniți. Dl Ponta face figură de simbol național – e prostul șmecher. Apoi s-a făcut auzită vocea mereu isterică a dlui Antonescu: dacă ar fi mai onest, ar fi un bun Rică Venturiano, dacă ar mai deștept, ar fi un bun Agamiță Dandanache. Întreaga subtilitate a domniei sale se ascunde în șanțul stricat al discului: repetiția de care pare să nu fie totuși conștient – la fiecare început de frază se trezește dintr-un somn paradoxal. La figura exemplară a dlui Ponta, dl Antonescu adaugă un rictus mecanic imposibil de stăpânit.
Dar poate că toate astea sunt aparențe, iar în spatele lor se ascund niște minți de mari șahiști, plănuind să-ți dea mat pe o cale neașteptată. Până azi n-aș fi eliminat complet această eventualitate excentrică.
Recunosc că m-am înșel
