Gabriela, prietena mea de-o viaţă, are o casă de vacanţă clădită pe un mal mai ridicat al lacului Bicaz.
Loc mirific - în spate cu munte, în faţă cu întindere de apă. În josul grădinii care înconjoară casa a apărut o pajişte cu trifoi. Trifoilor le place umezeala, dar şi soarele, aşa că locul le prieşte de minune. În dimineţile de vară, era o privelişte de basm: fiecare tulpiniţă din trifoişte era împodobită de rozul-vioriu al mai multor flori care purtau strălucirea cristalină a câtorva bobiţe de rouă. După ce soarele sorbea picăturile de rouă, soseau "musafirii”, care îmbrăţişau fiecare "scufie” a florilor. Stam pe un pârleaz şi ne uitam la oaspeţii poieniţei. Albinuţe harnice se grăbeau să culegă nectarul şi să împrăştie polen din floare în floare. Câte un bondar mai greoi şi mai negricios poposea şi el să facă "explorări” florale. Când soarele îşi sporea puterea, lumina lui întărea culoarea corolelor, iar stoluri de fluturi îşi opreau zborul în poieniţa asta. Unii se armonizau cu culoarea florilor, alţii se aşezau ca nişte nestemate multicolore şi îmbogăţeau coloritul pajiştei. Trompele lor absorbeau cu nesaţ din dulceaţa suculentă a trifoilor. Zburau, apoi se lăsau şi făceau popas tihnit şi cu folos în fiecare corolă. Era zbor de libertate şi de interes. În haosul amintirilor mele, a apărut, dintr-odată, un fluture frumos colorat, pe care îl înţepasem pentru primul meu insectar. Chemat de gândul bun, a apărut unul asemănător şi s-a aşezat pe un fir de trifoi din faţa noastră. Era urmat de un roi de fluturi cu aripi maronii, viorii, portocalii, roşii, albăstrii. Nişte libelule mari, cu aripi transparente, îşi găsiseră şi ele loc pe nişte flori rămase nevizitate. Umpleau aerul cu zumzetul lor plin de bucuria vieţii. Era o frumuseţe de flori, de zbor şi de culori, care ne luneca pe dinainte.
