Vineri seară, parlamentul de la București consfințea pe cale legală căderea în gol a României. Nu intrăm în detalii. Însă tot vineri seară, la câțiva kilometri de București, în Clinceni, mai precis, câțiva oameni practicau (pe bune) căderea în gol, desenând imaginea unei țări sănătoase. Eu printre ei.
Tot auzi vorbindu-se despre cum e să sari cu parașuta; oameni care visează la asta de-o viață, oameni care fac asta de-o viață, oameni care schimbă păreri și încearcă să descrie experiența. Cei mai mulți, oricât ar fi de experimentați, admit că e aproape cu neputință să gasești cuvintele potrivite. Povestesc cum acolo sus testezi o stare de liberatate pe care altfel n-ai cum să o afli. Depinde ce înțelegi prin libertate…
În cazul meu a fost așa… Nu am avut timp să mă gândesc. Bianca a venit, pur și simplu, la mine și a spus: „facem așa…” Sigur, mai glumisem un pic înainte, dar n-am luat-o nicio clipă cu adevărat în serios. Și poate că a fost mai bine că lucrurile s-au întâmplat așa. Este tipul de gest la care daca ai răgazul să cugeți, finalmente ajungi să te retragi.
Am trecut prin instructajul de rigoare, la obiect, aplicat, dar cu mult tact și haz. În jumătate de oră eram la bord, alături de alți 8-9 parașutiști superexperimentați. Stăteam cuminte, agățată în ham, în timp ce Andi, instructorul meu, încerca să îmi distragă atenția cu niște scene din Ice Age, proietate pe plasma din avion. Când ești la sol și îi vezi pe oamenii ăstia cum vin și pleacă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu o relaxare aproape inexplicabilă, chiar ajungi să te gândesti că nu e… mare lucru. Ei bine, pe măsură ce avionul se îndepărtează de pâmânt te cuprinde o frică delirantă. Ai face cale întoarsă, dar știi că e prea târziu. Așa că îți lași capul pe spate și încerci, pu și simplu, să nu te mai gândești.
4,500 de metri. Ușa avionului se deschide, băieții se rostogolesc,
