- Cultural - nr. 131 / 7 Iulie, 2012 PETRE CURTICAPEAN: "MOFETE DE FOC” In aprilie 2007, prezentandu-i cartea de poezie "Miresme tarzii”, referindu-ma la "imaginile poetice nascute in limbajul aparte al sensibilitatii discursului obtinut prin efectul personal al «implicatiilor sugestive»”, la Petre Curticapean descopeream spiritul acela creator ce se regaseste, fericit, prin exprimarea fiintei ca necesitate in universul trairilor prin intermediul limbajului poetic. O poezie a calmului, dar si a nelinistii, in acelasi timp, cu elemente recognoscibile ale sensibilitatii, ne prezinta poetul Petre Curticapean si prin noua sa carte, "Mofete de foc”, azi, prin griul acesta existential, "suparator ca o apa tulbure”, cum se exprima intr-un poem. "Mofete de foc” constituie un profil intr-o lume si o Romanie a devalorizarii tot mai accentuate a liricului, in care, uneori, intregul si deplinatatea se situeaza pe pozitii adverse, conciliate doar de linistea cuvintelor: "Si-adorm tarziu/ in aceeasi tornada/ ce nu se sfarseste” ("Mofete de foc”); "continui sa pribegesc/ pana cand voi mai gasi/ iesirea din fundatura/ oricate eforturi/ vor incerca drumurile” ("Imagini”). Retrospectivele intoarceri la amintirile traite candva constituie un salvator refugiu, prin stradania tenace a tratarii simbolice a motivelor poetice, ca semn particular al demersului liric, conducand la plasticitatea ideii, spre izvorul cantecului launtric, ingenunchind "in fata misterelor” unui "labirint” din "palatele cuvantului”, poate si din frica aceea existentiala de a nu se descoperi singur, ca luptator asezat in "propria-i aroma”: "Se lasa toamna blanda peste dealuri,/ Un pal se mistuie discret,/ lasand visarea sa se scurga-ncet/ peste uitate vise, idealuri.//...// Prin parcul urias se-ncing idile/ si veverite se momesc cu nuci,/ pe-alei se plimba tinere copile/ pandite, curios, dinspre uluci.// Ma pierd