Pentru cunoscători, White Hunter este un foarte râvnit model de cuţit, produs de firma Puma. Până să fie astfel botezat, el făcuse o îndelungată carieră, constituind o recuzită obligatorie a membrilor Asociaţiei Vânătorilor Profesionişti albi din Africa secolului trecut. Cu respectiva sculă vânătorul alb a stârnit, pe bună dreptate, serioase invidii şi dorinţe băştinaşilor. Drept urmare, nenumăraţi lei, leoparzi, bivoli, gazele şi elefanţi şi-au dat vieţile şi “trofeele” vânătorului alb pentru ca apoi, în schimb, băştinaşul dezbrăcat să se poată făli la cingătoarea-veşmânt cu “cuţitul de fier”.

În ultima vreme însă, africanii s-au deşteptat, înţelegând că un elefant poate fi împuşcat o singură dată, pe când a-l filma şi fotografia contra cost de mii de ori este mult mai rentabil. Pe cale de consecinţă, vânătorul alb s-a reorientat spre alte ţinuturi – unele proaspăt “integrate european” –, unde băştinaşii, deşi îmbrăcaţi, încă mai râvnesc la cuţitul White Hunter sau la echivalentul său în euro, oferindu-i în schimb viaţa inocenţilor din păduri.

Pe “vânătorul alb” – întâmplător spaniol –, însoţit de un băştinaş-paznic, l-am întâlnit pe la patru dimineaţa, undeva în Suhard. Era noapte şi un licăr de lanternă mi i-a trădat, ajungându-i din urmă în apropierea unui vechi loc de “rotit” al cocoşilor de munte. Străinul, tare bătrân, urca greu şi, în loc să vegheze somnul nepoţeilor cu o mâţă în poală, venise în România să ucidă gotcani în timp ce aceştia nuntesc şi cântă.

Paznicul era fiert: pe spaniol i-l pusese în braţe ditamai inspectorul X de la Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare. Adică, tocmai funcţionarul ministerial. Tot el îi pusese la dispoziţie maşina personală – o recunoscusem după număr – pe care o lăsasem în urmă, cu şoferul picotind la volan, jos în drumul forestier. Ba mai mult: ştiam că, în loc să vegheze la legalita