Reacţiile de la Bruxelles ţin mai degrabă de realpolitik.
Acum cinci luni, când Victor Ponta şi Crin Antonescu au mers la Bruxelles pentru a se plânge de atacurile la adresa statului de drept, vocile propagandei USL afirmau sus şi tare că „situaţia din România a ajuns în atenţia Europei". Am arătat atunci că era doar o mişcare propagandistică internă, fără urmări la nivel european.
La fel şi acum, deşi au apărut şi s-au scris deja câteva prostioare, cum că România ar fi „la un pas" de a i se suspenda dreptul de vot în Consiliu sau chiar că ar putea fi chiar scoasă din Uniune. Să fim serioşi. Conform Articolului 7 din Tratatul Lisabona, Comisia ar trebui mai întâi să constate un risc de derapaj într-un stat membru. Nu a făcut-o în cazul Ungariei lui Orban, nici în cazul abuzurilor la adresa rromilor comise de Sarkozy - deşi comisarul Viviane Reding personal a avut atunci o reacţie dură. Nu a făcut-o când Silvio Berlusconi şi-a dat singur lege de imunitate în faţa justiţiei. Unde era atunci fostul comisar pentru justiţie, Franco Frattini, care ne dădea lecţii de anticorupţie? Păi, era ministru al lui Berlusconi!
Şi chiar dacă membrii Comisiei ar începe cu România, va fi nevoie de un vot în Parlament. Dar Parlamentul tocmai a refuzat cererea PPE de a discuta situaţia de la Bucureşti - social-democraţii şi liberalii sunt de partea guvernului român. Şi chiar şi dacă raportul de forţe s-ar răsturna, va fi nevoie de o majoritate de patru cincimi în Consiliu, dar nu pentru ca statul să fie sancţionat, ci doar ca să i se facă recomandări. Pe care, dacă nu le va îndeplini, Consiliul, cu majoritate calificată, ar putea decide suspendarea dreptului la vot sau o altă sancţiune. Aşadar, un drum lung şi dificil.
E adevărat, reacţiile politice sunt dure. Dar poziţia tranşantă a guvernului german este şi o lovitură dată preşedintelui Parlamentului Europea
