E greu de spus cine este mai în măsură să judece compromisurile generaţiei precedente. Un component al acesteia? Sau un mai tînăr observator şi evaluator? În primul caz, există avantajul unei bune cunoaşteri a contextului, dar şi riscul unei pledoarii pro domo sua. O judecată negativă (ca şi una pozitivă) se răsfrînge într-un fel sau altul asupra celui ce o face. Îl atinge, dacă nu îl afectează. În al doilea caz, acest risc de implicare dispare, dar apare cel al inocenţei istorice. Judecăţile casante ale tînărului cad asupra unor oameni dintr-un timp pe care el nu l-a trăit. Perspectiva este comodă, prea comodă pentru a se putea pune bază pe ea. Ar trebui să aşteptăm punctul de vedere al generaţiei următoare pentru ca verdictele celei de azi să fie şi ele amendate?

Ruptura de sistem din decembrie 1989 conturează mai bine şi poziţiile generaţioniste, şi justificările lor. Incriminările au avut în anii ’90 un sens, aş spune, natural: dinspre tinerii „puri” înspre maturii şi vîrstnicii consideraţi expiraţi odată cu comunismul pe care l-ar fi reprezentat. S-a vorbit foarte mult despre compromisurile marilor noştri scriitori, puse în balanţă cu martirajul unor figuri izolate în ansamblul breslei.

În ultimii ani, însă, această temă a „colaboraţionismului” a fost mai puţin frecventată. Poate şi pentru că, prin maturizarea generaţiei tinere de scriitori şi critici, subiectele atinse şi temele dezbătute au început să fie altele.

Rămîne însă o verigă tare, care ne leagă de lumea socialismului real şi ne face să ne punem nouă înşine întrebări incomode: ce am fi făcut în situaţia respectivă? cum m-aş fi comportat în faţa anchetatorilor? cît şi cum am fi rezistat presiunii, şantajului, suferinţelor fizice?

Prin acest tip de întrebări, adresate nu altora, ci eului nostru profund, începem să înţelegem mai bine încercările prin care au trecut generaţiile an