Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranță,  politicienii. Chiar și într-un dialog mai rațional, lucru deja rar în România, tot ce-l poți face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să  admită,  este că pot exista și printre politicieni excepții. Pot exista, dacă ții neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula și nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante față de alegători, excepțiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur și simplu.

În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte și politicienii reuniți în parlament și guvern, în curând, poate și în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituțională și agenții guvernamentale, este, în viziunea majorității, un război între un fost mafiot, care a trădat și acum trebuie să piară, și restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.

Trebuie să fie ceva bun simț și în percepția asta. Dar tot atâta bun simț este și în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenți, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică și nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca și noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil și nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă.   Știu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în  mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândește pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage așa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă și de coruptibilă ar fi substanța umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioși