Într-un mod previzibil, finalul săptămânii trecute a adus alte două finaluri, ambele cu un impact extrem de important pe termen scurt, mediu și lung asupra vieții noastre de zi cu zi. În primul rând, a fost suspendarea lui Traian Băsescu din funcția de președinte. O suspendare dictată practic de uriașa majoritate din Parlament, care a înfricoșat inclusiv mult onorabila și stimata Curte Constituțională, altădată mult mai vocală. O suspendare care nu are nimic de-a face cu legile țării ăsteia, ci doar cu principiul că majoritatea dictează. Iar dacă majoritatea e în Parlament, aceasta dictează tot, ceea ce mă face să mă întreb la ce ne mai trebuie legi și regulamente ale instituțiilor, mai mici sau mai mari, dacă totul depinde doar de o majoritate, oricare ar fi aceea. Trecând însă peste aceste idei, suspendarea și probabila demitere a lui Traian Băsescu arată un lucru extrem de simplu: în țara asta nu tolerăm adevăruri prea dure, cum este cel cu statul care apasă mediul privat sau cu mogulii, măsuri prea dure, precum reducerea unor salarii în locul incapacității plății acestora și, poate cel mai important, lipsa populismului. Oamenilor le place să le promiți marea cu sarea, să le dai senzația că sunt importanți, chiar dacă în cele din urmă nu faci nimic din ce-ai promis. De aceea, de fiecare dată când au venit guvernări care au vrut reforme, care nu puteau fi decât dure, acelea au plătit teribil din punct de vedere electoral, chiar dacă urmările acelor reforme sunt apreciate acum de tot omul. Așa a fost cu CDR, care ne-a băgat în NATO și apoi a pus bazele intrării noastre în UE. Așa și cu PDL, care a eliberat justiția, lucru care, evident, i-a fost fatal. După asta, oamenii au preferat promisiunile stângii, care evident că nu s-au concretizat decât în pomeni de tot felul, pentru că, se știe, stânga distribuie ce produce dreapta. Băsescu s-a crezut deasupra acestor real