Doi urși ajung în fața stupului de miere și încep să se păruiască. Unul e mai la stînga, altul mai la dreapta, de unde au venit fiecare. Asta însă nu înseamnă strict nimic, pentru că observatorul din cabană i-a văzut și ieri, cînd ursul de dreapta a venit dinspre stînga și viceversa. Urșii își trag labe grele. Miza e stupul, fiecare crezîndu-se îndreptățit să bage botul. De fapt, drept nu au nici unul. Mica populație de albine muncitoare e cea care are dreptul și numai ea. Albinele ar fi gata să dea unui urs bun, care ar proteja stupul și florile de pădure din care vine mierea de distrugători de tot felul o masă bună de miere o dată pe zi, că au nevoie de protecție. Dar vezi că nici un urs nu se mulțumește cu asta, ursul e lacom, nu vrea o tartină cu miere, ci să bage botul în stup pînă la fund, să plece cu fagurii atîrnînd din bot. Și cum avem competiție între urși, curge sînge.

În interiorul stupului se fac comentarii dacă ursul mai la dreapta sau ursul mai la stînga merită ajutat. Dar de fapt, din perspectiva albinelor, situația e cît se poate de proastă. Dacă unul din urși îl răzbește pe celălalt, acela va deveni prea puternic, și, fără nici un control, s-ar putea să distrugă, în lăcomia lui, stupul de-a binelea. Dacă cei doi urși au o scînteie de inteligență, ceea ce nu e de neconceput, s-ar putea să le vină ideea de a împărți stupul, ceea ce iarăși ar fi distrugător pentru albine, fiindcă stupul nu e destul pentru lăcomia a doi urși. Nu, pentru albine singura alternativă e ca urșii să rămînă amîndoi în picioare și să se împiedice unul pe altul, pe rînd, să dea prea de tot iama în stup. Dar, deși chiar asta se întîmplă de ceva vreme încoace, albinele care au trăit sub acest regim sînt cît se poate de nefericite că urșii chiar și pe rînd reușesc să facă stupul mult mai puțin productiv decît ar putea fi.

Albinele nu au ajuns încă la înțelegerea fa