Sa ne intelegem, datorii (ca procent in PIB) peste 100% sau chiar 200 % au fost si sunt si vor mai fi. Si asta fara sa se declanseze mecanisme de corectie, ajustare (sau austeritate) ori bancile sa puna biciul pe State pentru a-si recupera pierderile generate de alte afaceri. Pur si simplu asa erau vremurile. Din start, spunem asa: criza asta la care asistam nu e una a datoriilor suverane, ci una a bancilor fragilizate de riscurile prea mari asumate. Sa privim figurile (click pe grafic pls), scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro:

Daca ne uitam usor atent vedem cazul Italiei, de pilda.Pe la 1918-1920, datoria ei ajunsese la peste 160% din PIB. Si sa ne gandim la contextul istoric. În 1892, Giovanni Giolitti denive prim-ministru. Initial pentru un an, dupa care a mai preluat sefia Guvernului la 1903 si a parasit-o prin 1914. Functionar public, Giolitti devine similar notiunii de spaga. El favoriza regiunile înstărite, mai dispuse să sprijine guvernul, și a încercat în schimb să izoleze și intimideze zonele sărace, unde opoziția era mai puternică. In perioada respectiva, 4 din 5 italieni nu stiau carte. Populația săracă trăia în condiții vecine cu foametea, iar rebeliunile erau relativ frecvente. În 1911, guvernul Giolitti a trimis trupe în Libia. Războiul a radicalizat Partidul Socialist Italian: revoluționari antirăzboinici condus de viitorul dider fascist Benito Mussolini i-a chemat pe sprijinitorii partidului să răstoarne prin luptă guvernul. Giolitti a revenit în fruntea guvernului pentru scurtă vreme în 1920, dar epoca liberalismului se terminase în Italia. Nimic nu a inpiedicat asta ca Italia sa isi scada datoria suverana la mijlocul anilor 60 pana la 25% din PIB si sa aiba o perioada de boom economic (chiar daca prost gestionat).

Spania e in aceeasi situatie. Moderații au guvernat între 1846 și 1854, Progresiști