Dorim ca Parisul să ne trateze cu mănuşi şi să ne deschidă larg porţile paradisului, să ne aprecieze la justa noastră valoare, nu pentru că Cioran, Ionesco sau Brâncuşi erau de origine română, ci pentru că, pentru români, în anul 2012, soarele răsare tot de la Paris. În materie de cultură, de artă, de modă, de politică, de sistem legislativ, francezii şi modelul lor social ne sunt model.

Articol din revista FP România, ediţia nr. 28 (mai/ iunie 2012), din 21 mai la toate standurile de presă.

„Franţa a jucat mereu, pentru români, un dublu rol, a fost mereu o sabie cu două tăişuri. Dorită în permanenţă, asemeni unei Fata Morgana, blamată ulterior, blestemată la greu şi binecuvântată în rarele momente de bine. Dar, în principiu şi în esenţă, Franţa a avut prin excelenţă rolul de a cataliza şi a extrapola nu numai temerile cele mai adânci ale românilor, dar şi trăsătura lor de caracter esenţială. Franţa are menirea de a situa emigrantul în faţa unui adevăr destul de neplăcut: emigrând, el nu devine francez, ci devine un cetăţean al lumii, un fără de ţară". Exerciţiu semantic? Mai mult decât atât.

Am înlocuit, cu fascinaţie, într-un text mai vechi, cuvântul „străinătate" cu cuvântul „Franţa". Rezultat identic, potriveală nemaipomenită. Pentru a-mi demonstra ceea ce bănuiam: România şi românii, în general, sunt o specie complexată şi complicată, în acelaşi timp. Cum altfel să defineşti dorinţa bolnăvicioasă care caracterizează societatea românească de a se pune mereu în oglindă, de a se compara în permanenţă cu o altă naţiune? De cele mai multe ori cu Franţa, „sora noastră mai mare". Este, evident, o reminiscenţă a unei memorii colective ale cărei vârfuri de lance sunt o serie de adevăruri culturale, istorice, lingvistice, europene, tradiţional de necontestat.

„Ai noştri tineri la Paris învaţă" încă din 1848, crearea statului român îi este