Liderii USL afirmă în aceste zile că deciziile Curții Constituționale le-au dat dreptate: suspendarea președintelui s-ar fi făcut cu respectarea procedurilor constituționale. Semnalele de alarmă venite din străinătate și din partea societății civile ar fi fost deci nejustificate: statul de drept nu a fost în pericol. Voi arăta că deciziile CCR nu susțin aceste concluzii.

Decizia CCR privind revocarea șefilor Camerelor Parlamentului, în măsura în care vizează constituționalitatea actului în sine al revocării, contrazice o decizie din 2005. (Rămâne de văzut însă dacă nu cumva Curtea și-a declinat competența pe acest subiect, constatând că luni, 9 iulie, era în vigoare ordonanța de urgență care le răpea dreptul de a se pronunța pe hotărârile Parlamentului, implicit pe deciziile de revocare.) Dar poate că este o idee bună răsturnarea precedentului din 2005. Pare în spiritul Constituției, daca nu chiar în litera ei, ca șefia Camerelor să reflecte majoritatea parlamentară.

Decizia privind suspendarea Președintelui confirmă precedentul din 2007, mai exact interpretarea Constituției în sensul că judecarea existenței și a gravității abaterilor de la Constituție ale președintelui ar fi prerogativa Parlamentului și a alegătorilor. Ideea că o majoritate parlamentară, sau chiar și o majoritate populară, are ultimul cuvânt în privința încălcării legii de către o anumită persoană le poate da fiori unora dintre noi, dar nu avem ce face. Asta spune Constituția, potrivit arbitrului constituțional. Dar nu suspendarea ca atare a președintelui a făcut obiectul acuzațiilor că USL a atacat statul de drept.

Decizia privind legea care scotea hotărârile Parlamentului din sfera de control a CCR este foarte importantă. Ea arată că ordonanța de urgență dată pe 4 iulie de Guvern este neconstituțională nu doar în formă – articolul 115 din Constituție spune că ordonanțele de urg