Adeseori o prindea melancolia si ne povestea despre scolile ei din Ardealul atat de drag, despre legendele Iancului ori despre excursiile la Venetia, dintr-o vreme demult apusa. Toate aceste teme aveau o aura de mister pentru noi, copiii. Nu sunt prea multe profesiunile care sa fi generat atatea vocatii autentice precum cea de dascal. Fara daruirea si spiritul lor de sacrificiu, e greu sa-mi imaginez Romania moderna. In anii nivelarii comuniste, atunci cand modelul bolsevic de import parea atotbiruitor, vizand compromiterea identitatii nationale si culturale, tot vocatia dascalilor din vechiul regim ne-a ajutat sa supravietuim ca popor. Cercetand istoricul scolii romanesti sub cumpana vremurilor, am putut constata ca acesti dascali mosteniti de noul regim, chiar daca marginalizati ori "pusi pe linie", au reusit sa intretina speranta renasterii, prin boicotul subtil al falsei mitologii comuniste. Persoana pe care doresc sa o evoc in aceste randuri a fost - trebuie sa vorbesc deja la trecut - un nobil exemplar pedagogic, avand radacini, la propriu, in legenda vie a romanilor ardeleni, nimeni altul decat "Craisorul muntilor", Avram Iancu. "Sunt stranepoata lui Avram Iancu", ne-a spus calm si apasat profesoara Maria Ciobanu atunci cand si-a prezentat "scrisorile de acreditare", intr-o zi de la inceputul anului scolar 1961-1962, la ora de limba romana de la scoala mea de suflet din Tomesti. Pentru inceput nu am inteles mare lucru, dar mai apoi perseverenta batranei doamne, legendele pe care ni le-a povestit, amintirile depanate despre leaganul copilariei ei din Apuseni ne-au convins ca avem in fata ochilor o fiinta de exceptie, daruita de Dumnezeu cu harul pedagogiei, iar de istorie cu o gena romaneasca nobila. Dar cum aceste insemne erau greu perceptibile de un tanc din clasa a V-a - aveam sa le discern mai tarziu -, ceva m-a cucerit definitiv la profesoara noastra binec