Festivalul de la Avignon devine, în fiecare lunǎ iulie, şi o uluitoare arenǎ de dezbateri. Toatǎ lumea discutǎ, uneori cu vehemenţǎ, peste tot. Se discutǎ în cafenele şi în restaurante, pe strǎzi, în faţa teatrelor, în pieţele publice.
Oamenii discutǎ despre piesele vǎzute dar şi despre ce scriu ziarele în legǎturǎ cu respectivele spectacole. Practic toatǎ lumea are o opinie. Cînd spectatorii aşteaptǎ sǎ intre la un spectacol ei nu pierd timpul, discutǎ unii cu alţii despre spectacolele vǎzute deja, îşi împǎrtǎşesc reciproc impresiile, îşi dau sfaturi. Acestea sunt dezbaterile spontane, schimburi de idei care se nasc în urma unor întîlniri întîmplǎtoare.
Mie însumi mi s-a întîmplat deseori sǎ mǎ instalez pe o terasǎ şi sǎ aud fǎrǎ sǎ vreau cîte o discuţie vehementǎ despre cutare sau cutare piesǎ de teatru, despre cutare sau cutare artist.
Aş spune cǎ spectatorii care vin la Avignon nu sunt niciodatǎ pasivi, nu vin doar sǎ se amuze. Sunt nişte oameni care reacţioneazǎ în ambele sensuri, şi atunci cînd le place vreun spectacol, şi atunci cînd nu le place. Iar cînd nu le place sunt capabili sǎ iasǎ în mod brutal de la o piesǎ, sau chiar sǎ înceapǎ sǎ fluiere şi sǎ batǎ din picioare în timpul spectacolului dacǎ… au impresia cǎ artistul respectiv a depǎşit anumite convenţii teatrale.
Mai existǎ însǎ zecile de dezbateri organizate, fie de diverse instituţii, fie de de organizatorii festivalului, fie de diverse organe de presǎ. Este cazul cu ziarul Libération, din care noi citǎm atît de des în emsiunile noastre la Paris. Ziar cu simpatii de stînga dar care se considerǎ independent, cotidianul Libération este extrem de implicat în tot ce ţine de viaţa culturalǎ.
Anul trecut redacţia ziarului s-a deplasat la Avignon pentru a anima o dezabtere în context electoral, pe teme legate de relaţia dintre politicǎ şi culturǎ. Anul acesta ziarul Lib
