Undeva în stânga Prutului, de cum stai şi priveşti cu ochii spre marea cea mare, peste o palmă de dealuri, se piteşte la marginea Europei o bucată de pământ cu pretenţii de ţară.
Dar, până şi numele te trimite cu gândul la ceva prins între lumi, Transnistria. Am fost recent acolo. Am respirat mirosul unor timpuri pe care le-am crezut demult uitate. Şi m-am simţit ca şi cum aş fi fost prinsă în buzunarul de la spate al unei istorii ce se plimbă fardată, rujată şi despletită pe pământurile astea de mii de ani. Lagăr de oameni, lagăr de conştiinţe. Aceasta este Transnistria. Cui înfipt de Mama Rusia în coasta Europei.
Am mers în vârfurile picioarelor. Şi la Tighina, şi la Tiraspol, şi la Dubăsari. Iar în faţa Sovietului Suprem, acolo unde Komisarii îşi fac veacul, am simţit pe faţă cizma grea a umilinţei. Dar totul a durat doar o zi. Şi, în momentul în care am trecut peste păcătosul de Nistru, am încercat în suflet o bucurie vecină cu fericirea de a trăi totuşi într-o lume normală. Sau, cel puţin, aşa am crezut. Pentru că, în mintea mea, eram atât de convinsă că eu nu voi ajunge să trăiesc asemenea timpuri. Adică nu voi mai ajunge să le trăiesc. Dar, nu e aşa. Istoria este ceea ce este. Şi viaţa se dovedeşte de multe ori a fi o zdreanţă.
Căci acum simt şi văd cum zidurile Palatului Victoria şi cele de la Cotroceni încep să îşi piardă spoiala de libertate şi democraţie, „mucegai" prins în 20 de ani. Şi simt şi văd cum răsare la loc Sovietul Suprem.
Văd Komisari cum se sfâşie pentru o halcă de putere. Văd băsişti şi pontişti şi antonescieni cum transformă bruma asta de ţară într-un colhoz. Văd că şi-au pus cizmele negre de piele în picioare, văd cum au început să mărşăluiască, să mişune, să execute, să calce peste tot.
Noi trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna ceva. Că vita în jug rămâne tot o vită. Şi moare cu ochii în