Am văzut în numeroase rânduri faptul că declararea unei clădiri monument istoric şi introducerea acesteia pe o listă, nu a rezolvat problemele imobilului respectiv. Indolenţa, nepăsarea şi indiferenţa celor autorizaţi să facă ceva, începând cu restaurare sau conservare şi terminând cu sancţiuni, au arătat că pot să îngroape pagini de istorie fără ca cineva să se sesizeze.
Un imobil de patrimoniu, nu strigă, nu protestează şi nu votează, iar dacă cei din jurul lui nu sunt conştienţi şi conştientizaţi de importanţa lui atunci destinul acestuia este pecetluit. Dincolo de realităţile pe care le semnalăm vis-a vis de patrimoniul imobil, există şi o sumă de, hai să le spunem, proceduri care înlesnesc îngreunarea situaţiei monumentelor sau a clădirilor ce aspiră să devină.
Cât de actuală este Lista Monumentelor Istorice
Încercând să facem o documentare despre situaţia patrimoniului, am descoperit în publicaţia sibiană Tribuna, o problemă cât se poate de bizară. Un monument din secolul al XIII-lea, Biserica Minoriţilor, încadrat ca monument istoric de importanţă locală în Lista Monumentelor Istorice (LMI), aprobată de Ministerul Culturii, este în fapt demolat încă din 1987.
Povestea Bisericii minoriţilor de la Sibiu începe prin secolul al XIII-lea, când lăcaşul de cult a fost ridicat de călugări romano-catolici din ordinul Fraţilor Minori Conventuali. Atestarea documentară datează din 13 iulie 1300, când, Petru, episcopul Transilvaniei, autentifică testamentul Elisabetei, văduva greavului Herbord din Vinţul de Jos, care face donaţii în bani unor mănăstiri din Alba-Iulia, Vinţ, Cârţa, Sighişoara şi Sibiu. În acest context, din Sibiu sunt pomenite mănăstirea dominicană, situată la intrarea în oraş dinspre Guşteriţa, şi cea a minoriţilor. Dată fiind aşezarea ei în zona Porţii Elisabeta, biserica era fortificată, putând avea şi funcţie de apărare.
