“Mergem la referendum” – a clamat, încrezător, preşedintele suspendat, după ce a explicat naţiei de ce, totuşi, contestă la Curtea Constituţională: din scrupulozitate! Nu vrea ca cineva să-l acuze că n-a epuizat toate mijloacele de apărare a instituţiei prezidenţiale. “Nu mă agăţ de scaun” – a dat el asigurări, încercând ca încă din prima să lovească în detractorii săi: unde s-a mai văzut dictator să dea de bună voie puterea Opoziţiei? Ce fapte de încălcare a Constituţiei am comis? Am dat eu în cap cuiva? Au fost doar vorbe, aruncate la supărare…

Strategia sa este una transparentă şi ea a fost creionată încă de la primele sale intervenţii: nu-l interesează funcţia, nu-l interesează persoana sa. Unica sa grijă e statul de drept şi instituţiile sale. Şi copilul său de suflet, Justiţia, pe care nu concepe să o vadă abuzată de actuala putere. Povestea asta cu justiţia este una de-a dreptul comică, dacă n-ar fi îngrijorătoare. Nu cred că altcineva a mai făcut presiuni şi a lansat acuzaţii la adresa justiţiei, cum a făcut-o şi el. Asta s-a întâmplat însă de-a lungul perioadei în care a făcut toate manevrele posibile pentru a schimba şefii şi componenţa instituţiilor juridice, îndepărtându-i pe cei numiţi de fostele puteri şi aducându-i în locul lor pe cei credincioşi lui. Nici Kovesi, nici Morar, nici Zegrean sau Motoc nu sunt instituţii. Sunt oameni, animaţi de recunoştinţa faţă de cel care le-a dat o pâine şi o inamovibilitate.

Din momentul în care cercul s-a închis, Băsescu a devenit cel mai fervent susţinător al unor instituţii care nu făceau decât ce trebuiau să facă. Crezându-ne o ţară de proşti, preşedintele a venit în mai multe rânduri cu argumentul pueril că el n-a chemat niciodată un procuror sau un judecător ca să le dea ordine ce să facă. Dacă ar fi făcut-o ar fi fost cel puţin stupid. Probabil că nici Ceuşescu nu-i chema să le dea ordine, dar ei fă