Prăbușirea visului european are drept cauză, culmea, chiar moneda unică.

Cu cât se prelungește mai mult, cu atât criza zonei euro începe să se asemene cu un instrument de tortură economică. Asemenea unor șocuri electrice, fiecare episod al crizei trimite valuri de durere în susul și josul Europei. Recent, Cipru a anunțat că va avea nevoie de ajutor. Spania a cerut și ea bani să-și recapitalizeze băncile. Membrele Greciei se rup unul după altul. Oare cât vor mai rezista cele ale Italiei? Când a luat naștere, uniunea monetară a fost văzută ca o binecuvântare. Fondatorii zonei euro visau că astfel vor lua sfârșit discordiile și crizele cronice de pe fiecare piață monetară în parte și că se vor pune bazele unei Europe mult mai puternice economic. Piața unică exista deja, următorul pas către realizarea uniunii politice era crearea monedei unice.

Decenii la rând, integrarea europeană a funcționat. Prin intermediul acordurilor comerciale și al fondurilor de dezvoltare regională, membrii intrați rând pe rând în clubul comunitar au reușit să se apropie rapid de nivelul statelor bogate. Lansarea euro a frânat, însă, acest proces. Acum, diferențele sunt vizibile la tot pasul: în timp ce o bună parte din sudul continentului este adâncită în recesiune și în datorii pe care le achită cu dobânzi uriașe, costurile de împrumut ale Germaniei sunt mai mici ca niciodată. Debitorii cer milă, dar creditorii vor să-i facă să plătească pentru greșelile din trecut.

După ce au dat vina pe speculatori, apoi pe statele care s-au întins mai mult decât le era plapuma, ba chiar pe întreaga Europă, pentru că n-ar fi destul de competitivă, liderii uniunii monetare au ajuns, în sfârșit, la concluzia că problema este însăși moneda unică. Un raport recent realizat de un grup de economiști de vază și sponsorizat de Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene,