Unul din lucrurile cele mai rele e să ajungi cu prietenii la discuții în contradictoriu care tind rapid spre ceartă. Asta mi s-a întâmplat zilele trecute, pornind, se-nțelege, de la chestii politice. Am ridicat cu toții tonul. Eu vedeam cum argumentele mele se loveau de un blindaj impenetrabil, ei erau îngroziți de ceea ce considerau probabil orbirea mea. De asta simt nevoia să fac un pas înapoi, să încerc să înțeleg duhul rău care s-a abătut asupra noastră și să-mi expun la rece argumentele.
Isteria
Acum un an și jumătate mă întorceam în țară după un timp petrecut în Elveția, un timp în care am avut răgazul să scriu teatru. (Nu risipisem banii României, cum mă tem că aș putea fi acuzat pe loc, ci avusesem o bursă curat elvețiană.) Stătusem pe coama unui munte, în apropierea unui lac, rupt de oameni. Învățasem să comunic cu pisicile, cu păsările și, oarecum, cu peștii. Păstrasem legătura cu lumea prin calculator și prin posturile de televiziune europene. Întors acasa, am avut reflexul să dau drumul la televizor. Am căzut pe Realitatea TV: o doamnă cu privirea foarte mobilă vorbea în rafale, schimonosită de ură – fiecare cuvânt era o lovitură de ciocan ascuțit. Scuturat de un spasm, am apăsat pe telecomandă: Antena 3. Aici, o altă doamnă, de data asta cu privirea fixă, tuna pe un ton ascendent, ca un procuror – fiecare cuvânt era o lovitură de gong năucitoare. Speriat, am închis imediat televizorul.
După ce mi-am revenit, am încercat să înțeleg: așa erau doamnele de la natură, sau fuseseră puse să joace rolurile astea? Nevrând să mai apăs o dată pe telecomandă ca să fac deducții psihologice mai fine, m-am mulțumit cu un răspuns simplu: indiferent cum stăteau lucrurile, era clar că aceia care controlează Realitatea și Antena urmăreau să-și isterizeze telespectatorii. Nici un post de televiziune german, francez, italian sau elvețian nu-și permitea să-și
