Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu ştiu nici până astăzi cine este Elodia şi ce-a făcut ea. Şi asta pentru că n-am întârziat niciodată, zapând, mai mult de câteva secunde, pe OTV. Am avut de fiecare dată senzaţia că, rămânând să privesc ecranul tabloid şi titlurile obscene care-l traversau în toate sensurile, aş semăna cu un tip care îşi oferă voluptatea perversă de a-şi face plimbarea zilnică printr-un cartier rău famat. Treptat, în aceşti ultimi ani, am făcut tot ce se putea ca să mă apăr de figurile groteşti care populau ecranele televizoarelor şi care încercau, bătând seară de seară cu pumnii în uşa intimităţii mele, să-mi pătrundă în casă. M-am apărat cum am putut mai bine de nisipul vorbelor lor, de reaua lor credinţă, de miasmele pe care furtunile pornite din „patria mare“ le mânau înspre mine.
Şi totuşi, nu puteam trăi doar apărându-mă de „patria mare“, cea care, până în 1990, mă pusese sub urmărire ca pe un infractor, iar după 1990 îmi cenzurase, în câteva rânduri, speranţele. Trebuia să locuiesc şi eu undeva. Aveam şi eu nevoie de o ţară sau, măcar, de un trib.
Şi aşa s-a născut ideea „patriei mici“, a României mele de buzunar. Ea era populată de câteva figuri tutelare, de „părinţii fondatori“ (Regele Carol I, Maiorescu, Brătienii, P.P. Carp), de câţiva mari înaintaşi, de câteva locuri ale copilăriei, de o mână de prieteni, adică de fiinţele acelea minunate pentru care albul era alb, negrul negru şi cu care, în linii mari, conveneam şi în privinţa celorlalte culori şi nuanţe ale lumii.
Dar în patria mea mică există, pe lângă câteva valori de viaţă sigure, şi cărţi. Multe, multe cărţi. Pentru că patria mea mică produce, consumă şi exportă cărţi. Mai mult, patria mea mică s-a născut şi trăieşte, generându-l continuu, pe un cerc vicios: pentru că în ea există prieteni, în ea există şi cărţi. Şi pentru că în ea există multe
