Uniunea Europeană întâmpină din nou probleme majore la frontiera sa estică, dar situaţia, deşi a fost comparată de presa şi de liderii străini cu perioada anilor 1989-1990, aduce totuşi câteva elemente de noutate.

Totul a început în primăvara lui 2010, în Ungaria, şi în primăvara lui 2012, în România, după ce Viktor şi Victor au ajuns, fiecare, premier în ţara lui.

În anii '90, pe fondul escaladării naţionalismului primitiv în Balcani şi a conflictelor interetnice care au condus rapid la masacre specifice Evului Mediu, relaţiile tensionate dintre România şi Ungaria, alimentate de resentimente istorice, au devenit, în mod natural, un capitol important de pe agenda diplomatică a statelor civilizate.

Dar deschiderea perspectivelor privind cooptarea celor două ţări în NATO şi UE a funcţionat la vremea respectivă ca o pârghie eficientă prin care Occidentul a stimulat Budapesta şi Bucureştiul să se concentreze mai degrabă pe reforme şi pe o relaţie bilaterală în spiritul bunei vecinătăţi decât pe cultivarea conflictului.

Iar cele două ţări au mers pe drumul reformelor instituţionale şi economice, evident, fiecare în ritmul ei. Ungaria mai repede, România mai incet.

Doar că, deşi apucaseră, de principiu, aceeaşi cale, atunci când a venit vorba de detalii la Budapesta şi la Bucureşti au funcţionat mult timp două filosofii diferite.

Presiunile şi stimulentele cu care UE, dar şi SUA au operat în acest spaţiu pentru a face din relaţia româno-ungară un contribuor şi nu un perturbator pentru stabilitatea din regiune au urmărit constant aducerea celor douăţări la o CHIMIE care să le sincronizeze de la sine şi fără implicarea continuă a terţilor.

O perioadă, lucrurile au funţionat în sensul dorit, astfel că România şi Ungaria au ajuns să fie privite drept un model funcţional de soluţionare a divergenţelor care le-ar fi putut separa definitiv