Încerc un mic execițiu utopic: să-mi imaginez că dezbaterea legată de Legea Referendumului are loc ”pe bune” și cu bună-credință. Că, dincolo de context, de majorități parlamentare temporare mai mult sau mai puțin morale și/sau legitime, de persoanele aflate momentan în fruntea Guvernului și Președenție, de inamovibilitatea reală sau nu a membrilor Curții Constituționale, chiar se intenționează găsirea unei soluții care să reziste în timp și care să reprezinte interesele cât mai largi ale românilor și ale unui stat stabil și funcțional.

În prima parte a zilei am prezentat (selectiv) absolut incredibilul număr de acte normative (proiecte de legi, legi, ordonanțe de urgență, sesizări ale Curții Constituționale) care încearcă să rezolve problema art. 10 din Legea nr. 3/2000 referitoare la organizarea și desfășurarea referendumului. În esență, acest articol încearcă să răspundă la întrebarea concretă: Care e majoritatea necesară pentru a putea demite Președintele României? (evident, făcând abstracție de persoana acestuia).

Răspunsurile oferite de toată stufoșenia de acte normative (detalii aici) enunțate mai sus au fost, în rezumat, doar două: Majoritatea voturilor valabil exprimate de cetățenii prezenți la referendum Majoritatea voturilor cetățenilor înscriși pe listele electorale.

Culmea e că, fiecare dintre tabere are dreptate (în sensul de a avea argumente) dar, în același timp, fiecare soluție pot duce la un deficit de democrație. Pe de o parte, posibilitatea de a demite un președinte în funcție trebuie să fie una reală, nu doar teoretică, în caz contrar, lipsa controlului popular putând duce la autoritarism sau, mai grav, dictatură. Pe de altă parte, posibilitatea de a revoca/demite prea ușor un președinte poate genera instabilitate și abuz.

În privința deficitului de democrație, fiecare din cele două variante crează riscul unor situații ab