Zilele acestea întrebarea revine în buclă. E apăsătoare şi uşor penibilă: Dar, ce se întâmplă în România?! Tonul e uimit şi uneori zeflemitor. Oriunde ajung în Franţa, ori aiurea în Europa, primesc cadou privirile buimace şi pline de compasiune ori neînţelegere ale interlocutorilor mei (ocazionali sau prieteni buni). Ce trăim noi zilele acestea (şi nu numai) iese din sistemul lor de referinţă. Nu se descurcă. Ne privesc, cu suspiciune, ca pe nişte ciudaţi care îşi dau foc la propria casă. Când intraţi şi voi în rând cu lumea? vor să-mi zică. Lucrurile păreau să se aşeze, iar o luaţi razna? Nu demult, am fost nevoit să îmi împrospătez cunoştinţele despre istoria romilor pentru a face faţă discuţiilor interminabile care îi priveau. Săptămânal parez, cum pot, glumiţe cu prostituate, hoţi şi alte arătănii cu paşaport identic cu al meu care au mai făcut o boacănă preluată de media occidentală. Am refuzat întotdeauna varianta facilă a negării originilor. Nu am fost niciodată ungur, austriac, irlandez sau neamţ, cum am înţeles că se practică dacă vrei să scapi de priviri incomode. Am învăţat, în timp, cum să mă apar de micile neplăceri pricinuite indirect de unii conaţionali (fiecare pădure cu ale ei). Sunt însă neputincios şi nu ştiu cum să reacţionez atunci când ruşinea e instituţionalizată, când lucrurile nelalocul lor devin politică de stat, când cei care ar trebui să mă reprezinte şi să mă conducă se comportă precum borfaşii din metrou.
Daca am avea de-a face doar cu ruşinea ori disconfortul unor personaje precum subsemnatul, nu ar fi cine ştie ce. Ne merităm soarta, ar spune unii. Am ales străinătatea, nu avem decât. Să fi stat la salamul cu soia dacă vrem să luăm cuvântul. Infinit mai gravă, cu consecinţe catastrofale, e unda de neîncredere pe care România a propagat-o în ultimele săptămâni. Nu stăteam noi oricum prea bine, am reuşit însă, cu o viteză năuci