Totul a pornit de la o ştire în presa locală. Un băiat bîlbîit se bate după ore cu un coleg din cauza unei fete. În urma altercaţiei colegul moare. Se întîmplase la Strehaia. După un schimb de telefoane şi de e-mail-uri, Vlad Mixich şi cu mine ne hotărîm să urmărim evenimentul pentru a povesti despre violenţa din şcolile româneşti.

În septembrie 2009 am purces la drum cu Vlad. De la Bucureşti pînă la Strehaia ne tot întrebam ce se putuse întîmpla atît de grav între cei doi băieţi, colegi de şcoală, încît să se ajungă la o asemenea tragedie. Ne bîntuiau amintiri ale propriilor îndrăgosteli nebune din adolescenţă, dar ele nu ne ajutau să găsim răspunsul la întrebări de felul: „Cum de s-a schimbat şcoala atît de mult?“, „Cum de s-au schimbat adolescenţii într-un timp atît de scurt?“. Undeva pe la jumătatea drumului întrebările au fost curmate de o propoziţie care ne-a însoţit mereu: „Las’ că descoperim acolo“.

Am ajuns într-un sat vecin cu Strehaia. Am găsit familia victimei. Mama băiatului decedat ne-a întîmpinat cu reţinere. Tatăl era plecat cu oile la stînă, urma să vină, dar nu ştia cînd. I-am explicat că sîntem jurnalişti şi că vrem să aflăm ce s-a întîmplat. Părea deschisă, dar ne-a rugat să aşteptăm un răspuns de la avocata familiei. În timp ce femeia vorbea la telefon, noi ne exprimam mirarea: „Avocata? La peste un an de la incident? Mă rog, hai să vedem“. După convorbirea cu avocata, mama băiatului mort s-a întors complet schimbată. Nu mai era dispusă la nici un fel de comunicare şi ne-a trîntit poarta-n nas. Am plecat descumpăniţi. Spre ieşirea din sat am tras pe dreapta şi ne-am uitat unul la altul cu un amestec de disperare şi dezorientare: „Şi noi acum ce facem? Dar stai, cum adică? Ce familie a victimei nu vrea să stea de vorbă cu presa? Ceva nu e în regulă aici...“

Am fost la cimitirul din sat şi am găsit mormîntul băiatului. După ce l