Azi chestiunea la ordinea zilei e cea mai arzătoare care a fost vreodată. Căldurile preocupă pe toată lumea. Abia ieşi din casă şi arşiţa soarelui te-a învăluit deodată ca o-ntr-o vâltoare de foc. Te gândeşti cu groază la drumul pe care ai să-l faci, drum pe care altădată nici nu-l băgai de seamă, şi te simţi nevoit să intri în cel dintâi local, dornic să te răcoreşti cu un şpriţ, cu o limonadă sau cu o bere. Când te vezi intrat, fără să vrei îţi ştergi fruntea cu batista şi exclami: Ce căldură, domnule!... Douăzeci de inşi care stau pe la mese îţi răspund deodată, în cor: Ce căldură, domnule!
Negustorul cu limonadă
Nevoit totuşi să te duci la redacţie, unde ai treabă, îţi mai treci o dată batista pe frunte, îţi faci curaj şi te aventurezi prin potopul de flăcări, pe străzile pustii, de nu vezi om trecând pe ele. Mergi douăzeci de paşi şi deodată îţi aduci aminte că în Capitala noastră parcă mai sunt şi tramvaie; cele două şine de prin mijlocul drumului îţi întăresc această bănuială. Te hotărăşti atunci să aştepţi tramvaiul şi cauţi un loc umbros. La zece paşi de tine e un negustor cu limonadă gazoasă, care, cu şorţul alb dinainte, nu mai poate prididi cererilor însetaţilor care-i stau împrejur. Te amesteci între ei, bei un pahar de limonadă – albă, galbenă sau roşie, cum pofteşti – şi după ce-ai plătit, îţi dai vânt cu pălăria: Ce căldură, domnule!... Si douăzeci de inşi, bărbaţi, femei şi copii, îţi răspund deodată: Ce căldură, domnule!...
Un tramvai cu cai
Vine tramvaiul. Calul aleargă cu greu între cele două linii, mişcându-se silit, şi ducând după el un vagon la a cărui frână stă un vizitiu care pare încremenit şi pe ale cărui bănci cinci inşi gâfâie, făcându-şi vânt cu pălăriile. Cazi pe o bancă, unde un domn gras aţipise moleşit de căldură; când s-a pomenit cu cineva lângă el, domnul gras a tresărit, şi-a întredeschis pleoapele ţin
