Primii creştini au reuşit cu greu să se înţeleagă asupra modului în care relaţionau cu Dumnezeu. În secolul al VIII-lea, bizantinii ajunseseră în pragul războiului civil din cauza venerării icoanelor.

În anul 1402, domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei a primit de la împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul o icoană a Maicii Domnului. Era un dar deosebit de preţios la acea vreme, care întărea legătura dintre Patriarhia ortodoxă a Constantinopolului şi noul stat moldovean.

Icoana fusese pictată în anul 665 la Ierusalim, fiind copie a unei alte icoane celebre a timpului. A fost adusă în capitala Imperiului Bizantin de către Sfântul Gherman. Ajunsă în Moldova, icoana a fost depusă la loc de mare cinste, în Mănăstirea Neamţ, unde poate fi venerată de către credincioşi şi în zilele noastre. Dar de ce erau aşa de importante icoanele pe vremea lui Alexandru cel Bun, încât să fie instrument al relaţiilor diplomatice?

Între Mahomed şi Dumnezeu

Totul a început în anul 726, când lumea creştină răsăriteană a fost zguduită de o neobişnuită intervenţie a împăratului în treburile bisericeşti. Leon al III-lea (717-741) a lansat un atac violent contra venerării icoanelor. A solicitat scoaterea acestora din biserici şi distrugerea frumoaselor mozaicuri bizantine care reprezentau scene biblice şi figuri de sfinţi.

Atitudinea lui Leon al III-lea n-a fost vreun capriciu împărătesc. La acea vreme, Imperiul Bizantin trecea prin pericole fără precedent din cauza expansiunii civilizaţiei arabe. Multe dintre fostele sale teritorii ajunseseră sub stăpânirea urmaşilor profetului Mahomed. Califii arabi au ordonat distrugerea icoanelor deoarece religia islamică interzicea reproducerea imagistică a divinităţii. Propaganda mahomedană acuza lumea creştină că se închina la idoli, ceea ce contrazicea însăşi învăţătura Evangheliei.