Ar trebui să fie simplu. Ar trebui să scriu că mă bucură dimineaţa asta, verdele cărnos pe care îl văd pe geam, vrăbiile. Îmi plac vrăbiile. Mă bucură. Şi ciripitul lor îmi place. Ce mai ciripesc vrăbiile. Şi ţopăie. Ar mai fi şi coţofana, e una singură şi cîrîie cam tare prin desişul verde. În orice caz, coţofenele sînt frumoase. Şi deştepte. Şi aşa mai departe. Doar că, nici eu nu ştiu de ce, nu e simplu deloc. Am un vecin care raşchetează parchetul.
DE ACELASI AUTOR Nişte doamne Lupta cu îngerul la români Trilu-lilu-crocodilu vs. Pink Floyd via Sex Pistols Deasupra lumii cu controlori şi funcţionari publiciRaşchetează parchetul din vremuri imemoriale, dacice. Probabil că are un parchet imemorial, dacic. Pur şi simplu nu mai termină. Alţi cetăţeni tund iarba, ceea ce e lăudabil. Îmi plac cetăţenii, ador iarba. Doar că nu suport motocositoarele. Le-aş distruge. Le-aş da foc. Mai e un alt vecin, o minunăţie de om, înalt ca bradul şi chel, care tot sparge geamuri. Îi place lui asta, să spargă geamuri, îi place mult. Nu înţeleg de unde are atîtea geamuri, dar asta nu e treaba mea. Renovatul e o îndeletnicire plăcută care te trezeşte din somn dis-de-dimineaţă. Iar cioburile susură pe asfalt ca un izvor cu ape limpezi. Sau cam aşa ceva. Cioburile îmi plac mai puţin, te poţi tăia în ele, în schimb mă înnebunesc după izvoare. După apa lor limpede şi cristalină care susură la vale. Pe cuvînt că-mi plac. Daţi-mi un izvor care susură şi promit să nu mă clintesc de lîngă el pînă se face seară. Sînt un mare fan izvoare, mă culc adesea cu ele. Aş cutreiera şi pădurile, băiet fiind, făceam asta, o fac şi acum, mai ales vara, cînd aici e cald şi acolo-i umbră. M-aş trage la umbră, mi-aş aprinde o ţigară şi aş sta. Statul e o instituţie foarte mişto, mai ales după ce mergi o vreme, cît să oboseşti, cît să te bucuri că stai. Pentru că nu se stă oricum, statul e o artă,
