După excesele cinematografice de la TIFF, pasiunea pentru filme a fost anesteziată (temporar!), iar EURO 2012 m-a ajutat să trec pieptiş la a doua mare patimă, pe care o împărtăşesc cu 50 de milioane de italieni: meciurile de fotbal.
Squadra Azzurra, ce surpriză, în ciuda dezastrului din finală! Au „înflorit“ steagurile pe balcoane şi s-au declanşat dezbaterile lungi, în care foşti fotbalişti analizau chestiuni de vitală importanţă, cum ar fi dacă portarului Buffon îi bătea sau nu lumina reflectoarelor în ochi, şi comentau ore în şir, desenînd pe coli de hîrtie toate posibilele scheme de joc pe care le avea la dispoziţie Marele Cesare Prandelli (îndoiala era aceeaşi, de fiecare dată: va alege 4-3-1-2?).
DE ACELASI AUTOR Venezia 68 Iar aţi văzut filmele alea? - TIFF 2009, ediţia a 8-a Cînd teama devine ideologie 4-3-2 TIFF 6!Mă fascinează dragostea necondiţionată a italienilor pentru „calcio“: 15.000 de persoane nu mai au un acoperiş deasupra capului după cutremurele din Emilia Romagna, stau în corturi, unde e soare şi la umbră, dar nici lor nu le-a păsat de nimic, timp de o lună; au cerut televizoare ca să se poată uita la EURO 2012. Cînd Monti l-a primit în vizită la Roma pe Hollande, la conferinţa de presă jurnaliştii italieni ascultau în căşti Italia-Croaţia şi au urlat toţi la unison la golul lui Pirlo, silindu-l pe inflexibilul premier să-i explice lui François că „E meci, joacă Italia...“.
M-am relaxat privind geometriile trasate de fotbalişti pe gazon şi m-au încîntat golurile-scamatorie (Welbeck, Balotelli, Ibrahimovici). Am rămas uimită că şi-a revenit spaniolul Torres, pe care îl credeam defunct. M-am distrat la Germania-Grecia (Deutschland über Hellas), m-am pregătit de meciuri ca şi cum m-aş fi gătit să ies în oraş, am ascultat imnurile (Balotelli D’Italia!), am „învăţat“ steagurile. M-am simţit încurajată, ca jurnalist, de prostiile
