Deseori am sentimentul că sursele de bucurie sînt inepuizabile, numai să avem noi antenele pe lungimea de undă potrivită. De pildă, una dintre cele mai recente plăceri (re)descoperite este aceea de a mă juca; în nisip sau cu maşinuţe, cu motociclete sau cu piese lego... Nu singur, desigur, ci împreună cu Filip-Rareş, fiul meu. Ne jucăm şi îi urmăresc prospeţimea, candoarea, imaginaţia. „Cînd merg, melcii parcă dau cu mopul“, spune el. Mă amuz. Aş urmări spectacolul copilăriei la nesfîrşit, căci timpul parcă se suspendă. E ceva asemănător cu starea care te cuprinde cînd citeşti o carte bună. Probabil că nu întîmplător îmi vine în minte imaginea cărţii. Privind retrospectiv, realizez că una dintre plăcerile constante şi fără echivoc este cea a lecturii. Dacă am putea alege activitatea în cursul căreia să ne surprindă sfîrşitul lumii, aş prefera să fiu cu nasul în carte...
DE ACELASI AUTOR Cutremurele vrîncene - şi vulnerabilitatea seismică a Bucureştiului Spre manual, birjar! Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubireDe patru sau cinci ani am descoperit un lucru care m-a uimit, anume că am un public. Adică există oameni care se bucură cînd îmi citesc cărţile şi care îmi scriu sau mă sună să-mi împărtăşească impresiile. Aceasta nu mă poate lăsa indiferent. Am descoperit plăcerea de a mă împrieteni cu oameni necunoscuţi, vorbind despre personajele mele, întîmplări sau idei, despre autorii care ne-au sucit minţile. Nu sînt un ursuz, mă dau uşor la vorbă, mai ales despre literatură. În sporovăiala lejeră, uneori ţîşnesc idei ce poartă stări stranii ori iluminează cărări puţin umblate. Cel mai adesea urmează o tăcere deloc plicticoasă, în care fiecare îşi rumegă surpriza. Desigur, nu cu toţi ajung să tac împreună. Uneori doar împărtăşim sentimentul de castă a iubitorilor de literatură, ceea ce nu-i de ici, de colo.
Alteori se întîmplă lucruri care mă emoţion
