După povestea cu Biblioteca Națională SAMSUNG, unde nu am găsit nici un titlu din cele 20 pe care le căutam, am mers în aventură la alte unități. Singura bibliotecă aparent decentă pe care am găsit-o: Biblioteca Metropolitană. Am împrumutat 3 cărți, după lungi tensiuni și replici încordate din străfundurile otv-iste venite chiar din partea funcționarelor de cărți, care nu aveau efectiv nici un chef să mă ajute să le găsesc. Vorbau ele între ele buboasele, ceva mult mai important. Îmi pierd jumate de zi cu toată această activitate. Gasesc. Plec. Revin astăzi 12 iulie 2012, să prelungesc termenul: “Trebuie să mergeți în sala de unde ați împrumutat.” “Nu mai țin minte care e sala. Am fost aici o singură dată acum o lună. Clădirea e mare.” Pe scurt mă face să mă simt vinovată și proastă că nici măcar atâta lucru nu știu, dar și multe altele. Mă face să mă simt o pipiță ieftină, pe care-i geloasă de fapt. Purtam o rochie english old shool, dar foarte scumpă și foarte sexy, cu care mă aplecam în ciudă peste toate rafturile. M-am urcat și pe-o scăriță la un moment dat, pentru raftul 4/5. Așa se ard femeile între ele și nu mă pot obișnui niciodată. Pur și simplu mă șochez. Mi se pare o răzbunare înrădăcinată undeva în ADN-ul femeilor. Îmi răspunde apoi pe un ton nervos că nu se mai poate prelungi termenul. Era ea pissed off pe ceva ce se întâmplase înaintea mea. Poate o noua muie de la colegele ei sau chiar de la director. Acum încerca disperată să-și dea drumul pe fața cuiva și m-a prins pe mine. Întreb cum putem rezolva situația? Funcționara cu față inchizitorie și efectiv strâmbată (ceva grotesc oricum) îmi răspunde că singura posibilitate este să returnez cărțile. Punct. “Dacă nu vă convine reclamați la director!” Au ele niște reguli bătute în cap dar și pe ușa de la intrare. OK. Și am plecat cu aceleași cărți pe care mi le-am prelungit pe viață. Din păcate pentru e