Am zărit-o repede, în îngrămădeala de acolo, dar o vreme n-am făcut nici gest şi nici mişcare spre ea – nimic în stare să-mi trădeze interesul. Nimeni nu e abil la 17 ani – şi nici eu, cu siguranţă, nu eram. În ceea ce-o priveşte, era frumuşică foc – şi, de veţi citi pînă la capăt, veţi afla că o chema Marcela, că avea părul lung, că mi-a atras atenţia imediat (am mai spus asta?) şi că purta în picioare espadrile verzi, din cele la modă (deşi se găseau greu) atunci, la începutul anilor ’80. Pe ringul de dans eu mă mişcam precum o aşchie de lemn; ea se unduia armonios, ca şi cum fiecare notă sonoră ar fi dat un impuls misterios cărnii tinere din care era alcătuită. Deodată a început o muzică ce mi-a dat idei: „E tenersi per mano / Andare lontano / La felicità / E il tuo squardo innocente / In mezzo alla gente / La felicità...“
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Era vara lui 1984. Eram la bunici, în comuna Negoi (Dolj) şi toată ziua altă treabă n-aveam decît fotbal şi lectură. Şi ascultam muzică – aveam un casetofon Aciko şi o mulţime de casete, numai hit-uri. Era mijloc de august – şi, dat fiind că aveam veri şi mulţi prietenari în acel sat, deja plănuisem cum o să mergem cu bicicletele (şi cu cîte un pui fript) la Dunăre, cu ocazia lui 23 August ce se apropia. În cîmpia sudică a anilor ’80, cam asta era toată distracţia: muzica, fotbalul şi mersul la Dunăre – mal cu nisip foarte fin, aflat la vreo patru kilometri de sat.
Doar că, în acea seară, nişte puştani (dintre cei mai mari decît mine) organizaseră o discotecă în Căminul Cultural al comunei – o clădire lunguiaţă, galben-pai, aflată în imediata apropiere a unui monument dedicat celor căzuţi în Primul Război Mondial. În acei pri
