De la primele formaţiuni statale româneşti şi până astăzi, marile puteri au intervenit mai mereu în politica românească. Uneori mai subtil, alteori călcând direct cu cizma pe grumazul poporului român, marile puteri nu s-au dat înlături de la nimic pentru a-şi asigura influenţa şi interesele în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Câteva momente sunt exemplele cele mai grăitoare despre modul în care au intervenit marile puteri în politica românească în secolul XX:

1.Rebeliunea Legionară

În septembrie 1940, pe fondul pierderilor teritoriale care au agravat la maxim situaţia politică, definită încă din 1930 de tendinţele autoritariste ale lui Carol al II-lea şi de creşterea spectaculoasa a impactului Mişcării Legionare asupra unui important segment al populaţiei, s-a instaurat un regim bicefal, sortit din naştere unei morţi premature. Disensiunile aveau să apară rapid între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară. La fricţiunile inerente unei coabitări politice conjuncturale se adaugă, şi nu ca un factor de neglijat, amestecul marilor puteri, care considerau că deţinerea unor poziţii cheie în zona sau cel puţin crearea aici a unui focar de tensiuni care să permită, eventual, o intervenţie armată se înscrie în planurile unui preconizat război total. O nota a Serviciului Secret de Informaţii, din 24 ianuarie 1941 este elocventa în ceea ce priveşte atitudinea cercurilor engleze din Capitala - reflex al metropolei - care "se arata indispuse de faptul că nu a persistat starea de anarhie şi haos care ar fi dezorganizat viata economică sau ar fi dus la prelungirea unui război civil. Cercurile britanice sperau în dezorganizarea căilor ferate, degradarea instalaţiilor de petrol, desfiinţarea de fabrici, scăderea producţiei prin perpetuarea anarhiei etc. Se spera - după însăşi formula britanica - într-un "front de haos" în spatele frontului german din Balcani. Englezii