★★★★ Alexandr Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, Traducere de Eugen Uricariu şi Maria Dinescu, Bucureşti, Editura Univers.
Un activist al PCUS, Pavel Nikolaevici Rusanov, autoritar, insensibil la suferinţa oamenilor, descoperă că are cancer la gât. Uimit că şi unui înalt demnitar comunist i se poate întâmpla aşa ceva, se internează într-un spital din afara Moscovei. Medicii şi asistentele sanitare cărora încearcă să le impună respect ţinându-le discursuri marxist-leniniste îl privesc cu compasiune, ca pe un copil neajutorat (iar în sinea lor se şi amuză). În faţa morţii, statutul de activist al PCUS nu mai contează.
Aşa începe celebrul roman Pavilionul canceroşilor al lui Alexandr Soljeniţîn, publicat după 1989 în repetate rânduri în versiune românească. Acţiunea romanului se petrece în 1955, iar romanul a fost scris în 1963-1967. În timpul lui Ceauşescu, când romanul era interzis în România, românii l-au citit în franceză (adus clandestin din străinătate) sau şi l-au imaginat, din relatările altora. Alexandr Soljeniţîn reuşeşte să facă din mica şi trista comunitate de canceroşi o întreagă lume, care are liderii ei de opinie, momentele ei sărbătoreşti, superstiţiile şi poveştile ei de dragoste. Personajele seamănă cu nişte insecte care au fugit dintr-un insectar, dar au încă acul cu gămălie înfipt în spate. Destinul de bolnavi de cancer stă înfipt, tragic, în spatele fiecăruia dintre ele. Copleşit de suferinţă, Rusanov se gândeşte pentru prima dată atent la el şi la oamenii din jur. Ficţiunea propagandistică în care a trăit atâţia ani se împrăştie, ca un fum. Apropierea morţii îl face pe activistul de partid să descopere viaţa.
Este infinit regretabil că nu există şi în România un scriitor de valoarea lui Soljeniţîn capabil să explice într-o carte ce a am trăit cu toţii în timpul comunismului. Este dezolant gândul că am suferit în zadar. Măcar cu a
