Pînă să ajungem la mari dezbateri politice, la fineţuri analitice mai mult sau mai puţin partizane, la prelungi şi îndîrjite înghionteli de tipul „care pe care“, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la reflexele străvechi ale „minţii sănătoase“, ale bunului-simţ, ale raţiunii comune. Un prim pas ar fi să recuperăm, fie şi cu paşi mici, bunele maniere. O ţară nu e un stadion înţesat de fluierături, un ring de box fără arbitru, un teren de încăierare perpetuă. Iar politicienii, dacă nu dau doi bani pe adversari, ar trebui, măcar, să manifeste oarecare respect de sine. Să nu recurgă, clipă de clipă, la insultă şi băşcălie ieftină, să nu vorbească, în emisiunile de televiziune, acoperind vocea interlocutorilor şi înlocuind argumentele şi stilul cu jocuri de bicepşi şi de bojoci, pe scurt, să se poarte cuviincios. Nu merg pînă a le cere să nu mintă, să facă mici exerciţii de eleganţă, să se impună, dacă se poate, şi prin fair play. Dar cred că pot pretinde o limbă română mai îngrijită, ceva mai multă logică, ceva mai puţine istericale.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileApropo de logică. Mi se pare într-o primă instanţă infantil, iar într-o ultimă instanţă necinstit, să vrei să scuzi un furt, demonstrînd că toată lumea a furat cîndva, fură în continuare şi va fura şi de-aici înainte. Acest mod de a îneca peştele în apă nu e onorabil. Hoţia nu e, totuşi, starea normală a unei vieţi cuviincioase, ca să nu mai spun că a acoperi cu noroi toată suflarea academică românească, numai ca să scoţi basma curată un individ anume, e o manevră profund neloială şi, îndrăznesc să spun, nepatriotică. Mai departe: a spune despre cutare hoţoman că, da, „poate“ a furat, dar că a fost prins fiindcă l-a turnat vecinul cu care e în relaţii proaste e ridicol. Fapta rămîne faptă. Turnat sau nu, demascat cu gînd rău sau
