Să redefinim contextul. În urmă cu nici cinci luni, la mijlocul lunii martie 2012, Emil Boc conducea un guvern bazat pe o majoritate care se dovedea din ce în ce mai mai impotentă. Această majoritate nu mai reușea să treacă nici o hârtie prin parlament, altfel decât prin asumarea răspunderii, o cale de a evita orice dezbatere parlamentară asupra conținutului legilor. Partidul de guvernământ pierdea zilnic oameni, care treceau la opoziția unită sub sigla USL. La început câte unul-câte doi, apoi cu organizații județene și municipale complete. Opoziția creștea în număr, dar nu și în putere, căci mereu îi mai lipseau voturi ca să reușească o moțiune de cenzură. Președintele țării, aflat el însuși într-o cădere de popularitate cum niciodată nu s-a văzut în România, a apelat la o soluție de cabinet: i-a cerut demisia primului-ministru și a adus un tânăr, strălucitor în realizări intelectuale și administrative, să conducă guvernul. Președintele uitase că într-o democrație, dacă nu ai sprijinul partidelor, nu valorezi nici cât o ceapă degerată, oricâte diplome ai avea la dosar. Tânărul numit prim-ministru s-a declarat membru al unui partid de opoziție (nu râdeți, vă rog !) și a șoptit că vrea să facă alt partid (vă rog, încetați !). Adică, te sprijină trei partide în parlament, iar tu te declari membru al celui de-al patrulea și vrei să mai faci unul. Mesajul a fost bine receptat de politicieni. Ca urmare, la prima moțiune de cenzură, cabinetul Ungureanu a căzut cu brio, cu un număr de voturi greu de visat, darămite de prognozat.

Victor Ponta a devenit prim-ministru, fără alegeri, dar prin voința celor aleși. Legitimitate perfectă, încă nevalidată prin votul popular. Care a venit la alegerile locale într-o proporție din nou greu de întrevăzut. Spre uimirea unora, Victor Ponta s-a dovedit un partener loial și disciplinat al colegului Crin Antonescu, cu care coopera