(Articol apărut în Dilema, nr. 287, 31 iulie - 6 august 1998)

Revistele scriu întruna, în această perioadă a anului, despre vacanţe: cum să pleci, unde, prin ce agenţie, ce să iei cu tine, ce să nu iei, cum să scapi de căldură, cum să nu te arzi la soare şi cu ce creme să-ţi dai pentru un bronz uniform, în ce companie să pleci (cu soţul, cu amantul, cu copilul, cu toţi trei la un loc), ce costum de baie este la modă, ce strategii să aplici ca această vacanţă să fie cea mai reuşită din viaţa ta, cu excepţia celei de anul viitor, cum să te încadrezi într-un buget mic (la munte), cum să arăţi bine seara pe faleză, cum să slăbeşti rapid ­ în şase zile ­ ca să arăţi bine dimineaţa pe plajă, de ce nu e bine să te expui razelor solare imediat după prînz, cum să inspiri sănătos, cum să expiri sănătos, cît să te ungi ca să nu ţi se usuce pielea în apă (?).

Observaţi cu atenţie textul de mai sus: frază introductivă, la minima rezistenţă, salvată printr-o enumerare haotică de elemente. Deşi fraza se vrea lejeră, în spatele ei se poate citi scrîşnirea, un fel de dépit combinat cu acreală, o totală lipsă de chef. Pentru că textul nu reuşeşte să transmită un sens mai înalt sau, pur şi simplu, pentru că nu reuşeşte să fie fermecător, mecanismele lui de construcţie ies la vedere ca oasele iliace la fundul unei mîrţoage.

Vreau să dovedesc că aceasta este condiţia oricărui text despre vacanţe (unde să te duci, prin ce agenţie, cîtă cremă etc.) prezent în revistele acestei veri. Şi ale oricărei veri, de fapt. Texte de un entuziasm factice, scrise cu o voioşie suspectă, pline de futilităţi şi de vorbe de umplutură, arătînd o grijă vizibil nesinceră pentru reuşita concediului prezumtivului cititor. Din cînd în cînd, din text ies la iveală accente violente de ură. Este omenesc ca jurnalismul turistic să arate aşa: jurnaliştii stau în redacţie şi redactează texte despre